Catedrala Mântuirii Neamului – Tablou votiv

Catedrala Mântuirii Neamului - Tablou votiv
Catedrala Mântuirii Neamului – Tablou votiv

* Disecţia unui plan prost. Atât de prost că s-ar putea să meargă
* Cum s-a aplicat legea într-un cadru ilegal
* Greşeli forţate şi neforţate, ca-n tenis
* Tehnici de supravieţuire în diverse medii şi media

* Cât de mult, cât de mare – nu-i de-ajuns

Copiii manifestă o amuzantă tendinţă de a exagera. Vărul lor cel voinic s-a luptat cu 66 de măgădăi, maşina visurilor lor aleargă cu 70.000 de kilometri pe secundă, cel mai bogat om din lume are, în opinia lor infantilă, un trilion de catralioane de dolari.

Politicienii sunt nişte copii mari.

„Copil” este uneori folosit drept eufemism pentru „idiot”, „retardat”, „handicapat mintal”. „Ce, eşti copil?!?” al lui Nenea Iancu semnifică o uluită constatare: „Ai, matale, adult, mintea unui puber, lipsa de cunoştinţe şi experienţă a primei vârste? Ai trăit degeaba decenii, n-ai acumulat nimic, nici cultură, nici discernământ, eşti un idiot, monşer!”

Politicienii sunt aşadar copii. Printre multele însuşiri ale etăţii, ei au candoarea specifică, imaginaţia nelimitată de raţiune, un nedezvoltat simţ al ridicolului şi capacitatea de a crede ce spun. Şi o amuzantă tendinţă de a exagera.

Citeste si: Bursele asiatice erau în creştere

Politica este arta de a trăi în polis. Noi, orăşenii mileniului trei, suntem perfect integraţi în societatea pe care o reprezentăm. Ne manifestăm civic gregaritatea, interacţionăm normat de legi, reguli, cutume. Suntem animale politice. Adică, nişte copii mari.

Ruralul e şi el urban în conştiinţă, pentru că televiziunea, internetul, media socială au dărâmat barierele administrativ determinante.

Toţi suntem nişte copii.

Printre alte calităţi ale idilicei pruncii, manifestăm cu toţii o amuzantă tendinţă de a exagera.

Mass-media, cinematografia, istoria vulgarizată răspund nevoii de augmentare a realităţii resimţită de publicul larg, aşa cum restauratorul se mulează pe exigenţa sau pe lipsa de exigenţă a muşteriului.

Giacomo Girolamo Casanova a avut, atestabil, 19 femei. În cartea sa, „cea mai acurată frescă a secolului”, vorbeşte des­pre cum a babardit 120. Tradiţia îi umflă performanţele de cuceritor la cote umilitoare pentru Simenon, Warren Beatty, Mick Jagger sau Mao.

Mitul erectează miezul fad al adevărului până la neplauzibil, un neplauzibil pe care îl considerăm azi, unanim, adevărat.

Billy the Kid a împuşcat opt oameni, până când a fost el însuşi împuşcat. Orice ecranizare a scurtei şi tumultoasei vieţi a pistolarului îl va face pe aces­ta să omoare 20 de inşi în primele cinci minute ale filmului.

Lumea are nevoie de exagerări, cifrele care determină parametrii mes­chini ai existenţei noastre reale ne deprimă! Realitatea e searbădă. Imaginaţia nu.

Aritmetica, fizica, economia – toate lucrează cu cifre umflate, ne preocupă ce se va întâmpla cu sistemul solar pes­te 4,8 milioane de ani, calculăm produsul brut cu date hiperbolizate, alimentând cu argumente iraţionale utopia bogăţiei ca Pristanda localitatea cu drapele…

Cum arată milionul de grade Celsius? Dar miliardul de ani lumină? Dar trilioanele de dolari destinate înarmării? Cumva, aievea, dincolo de capacitatea noastră biologică de înţelegere, numele acestor valori fabuloase sunt sensuri din care lipseşte imaginea denotatului, iar denotantul e risipă de salivă şi cerneală…

* O piaţă încăpătoa­re, mai mare pe dinăuntru decât pe dinafară

Eu nu cred că România are populaţia recenzată oficial în scop electoral. Nici că Bucureştiul a adăpostit atâta omenire cât indicau statisticile de consum în boom. S-o fi consumat, dar cifrele erau mai degrabă expresia risipei, lăcomiei şi speculaţiei imobiliare decât determinarea ocupării şi întrebuinţării spaţiului urban.

Dar, chiar şi aşa, patria noastră nu e o ţară tocmai mare, iar Capitala nu e chiar ditamai metropola.

La precedenta buluceală a #rezist în Piaţa Victoriei, s-au adunat cică o sută de mii de oameni în faţa anacronicei şi urâtei clădiri a Guvernului.

Partidul Social Democrat s-a încumetat să facă o demonstraţie de forţă şi a zis că aduce în Piaţă un milion de susţinători. 1.000.000 (un milion) e mult! Prea mult! Neplauzibil de mult.

PSD n-avea de unde scoate şi trans­huma un milion de suflete.

Tot judeţul Teleorman, spre exemplu, universul zeilor şi hegemonilor partidului aşa cum arată el în prezent, n-are decât 360.178 locuitori, cu totul, cu prunci, cu vârstnici senili, cu bolnavi, cu handicapaţi, cu deţinuţi, inşi aflaţi în comă ireversibilă, emigraţi deja, ba şi cu defuncţii votanţi.

Când a fost şi-a fost să scoată gloata simpatizantă în stradă, pesedeul a lăsat-o mai moale cu milionul. Vocile sale au afirmat că, reflectând şi luând în considerare binele urbei, megapartidul şi-a înfrânat înţelept megalomania şi a decis să aducă pe frontul luptei politice doar jumătate din numitul milion.

Ulterior, opinanţi mai ponderaţi au dat o cifră încă o dată înjumătăţită.

S-a spus apoi că „cel puţin 250.000 de oameni au venit să sprijine Partidul” pe asfaltul pieţei. Eu aş zice că au fost o sută, poate o sută cincizeci de mii de cetăţeni. Mulţi. De zece ori mai mulţi decât cei ieşiţi să-l susţină pe Mihai Viteazul la Călugăreni.

Ceea ce, cu oarecare jenă, numim „opoziţia” nu s-a lăsat mai prejos. Toată vara am fost ameninţaţi cu efective uriaşe de aliaţi ai cauzei. Pe zece august urmau să inunde Piaţa Victoriei mulţimi venite din diasporă. 1 milion, apoi 1,5, iar mai apoi 1,8 milioane de oameni.

Acuma, diaspora e mai mare ca Teleormanul. Ea numără, în opinia mea, cam 2,5-3 milioane de etnici români cu sau fără buletin, de la plod la venerabil.

Resursă umană insuficientă pentru a furniza trupele menite să asedieze Guvernul inamic, în numărul hazardat promis de stegari.

Românii care au plecat nu pot veni toţi acasă la comandă. Nu pot, nu vor, au treabă, unii sunt sclavi pe ogor, alţii în birourile corporaţiilor, unii au plecat tocmai pentru a uita limba română şi a-şi depăşi condiţia prin dizolvarea în alt grup, mai prosper, mai onorabil. Unii fac bani. Când faci mai mult de doi bani, e nevoie de mai bine de o mie de vorbe care să te urnească. Ce costuri şi ce motivaţie implică migraţia trans­frontalieră a 1,5-1,8 milioane de oameni? Într-o săptămână, nu în zece ani, ca în cazul Siriei, şi fără un măcel apocaliptic la locul de reşedinţă…

Nici loco nu se pot completa efectivele promise. Dacă opoziţia ar dispune de o masă radicală de 1,5 milioane de partizani, nucleul dur ar avea 6-7 milioane de votanţi. N-ar mai fi opoziţie, ar fi putere.

Dar, opoziţia a promis un asediu cu milioane de participanţi.

PSD-ul s-a înnegurat şi fâstâcit… Dacă unele agenţii de presă străine au văzut Piaţa Victoriei plină ochi şi au crezut că acolo-s juma’ de milion de pesedei, dacă ăilalţi o umplu şi mai dau un pic pe-afară pe Aviatorilor, pe Kisseleff, pe strada Paris şi pe Iancu de Hunedoara, s-ar putea crede că a venit milionul să ceară socoteală lu’ alde ALDE şi Dragnea! Onoarea va fi nereperată şi tronul de fier zgâlţâit.

În fapt, Piaţa Victoriei nu poate cuprinde mai mult de o sută de mii de demonstranţi, cu chiu cu vai. Cel mai mare meeting din istorie, cel din 28 ianuarie 1990, anti FSN, a umplut-o bine. Cifrele furnizate de serviciile de atunci, mai experimentate şi mai profesioniste decât cele de astăzi, raportau prezenţa a 90-100.000 de manifes­tanţi. În condiţiile în care lumea s-a bulucit până la scările Palatului, pe spaţiul verde, pe laturile Guvernului, până spre Titulescu şi Mihalache.

O sută de mii de oameni laolaltă e mult. Prea mult ca să fie imaginat.

O sută de mii de locuri are Camp Nou, cel mai mare stadion din Europa, situat într-o aglomerare urbană de 4,8 milioane de locuitori, cam a cincea – a şasea de pe continent. O sută de mii de oameni nu se strâng acolo în mod obişnuit, ci doar când vine Real-ul, când e vreo finală de cupă europeană, ceva serios. Oamenii ăia, o sută de mii, plătesc şi vor cu tot dinadinsul să fie acolo.

Dacă desfăşurăm Camp Nou într-un plan, vom vedea că se lăbărţează pe un spaţiu mult mai mare decât Piaţa Victoriei.

Un milion? La Leipzig, în cea mai mare bătălie a Războaielor Napoleoniene, cea mai importantă confruntare armată de dinainte de Primul Război Mondial, au fost 600.000 de participanţi…

* Mare – e rău, mic – e bine. Adică rău pentru ăilalţi

Liviu Dragnea a decis să reducă pe cât posibil proporţiile Mitingului Dias­porei, dacă ar fi fost posibil, până la limita derizoriului.

Data era proastă pentru a strânge lume. Cald, început de weekend, plin sezon de concedii. Summer Well pe Domeniul Ştirbey, muzică de hipsteraşi cu pălăriuţă, progeniturile intelectualilor trecuţi, elita luptei de stradă anti-pesediste.

Guvernul a atacat în forţă şi a declarat libere zilele de 16 şi 17 august, oferind o „minivacanţă” pe care n-o va refuza sau boscorodi nimeni pe plai dâmboviţean. O anunţată vacanţă de 5 zile, dar în realitate ocazia unică de a face un concediu faptic de 9 zile şi jumătate cu doar două zile de concediu legal luate. Ocazia unică de a rata mitingul, printre altele.

Informaţiile venite de la frontiere, de la misiunile diplomatice, de la omniscientele noastre servicii speciale au arătat, de la finele lunii iulie, în mod constant, nu numai că nu se produce nicio migraţie, niciun exod, ci chiar că fluxul expaţilor spre patrie e mai redus decât media sezonieră.

PSD putea spera într-un miting mititel.

O demonstraţie mică presupunea un eşec.

Un eşec de mobilizare compromitea imaginea unei opoziţii numeroase şi solide.

Ei, un miting pricăjit, cu trei ţânţari, o gaşcă de exaltaţi, dacă mai producea şi violenţe de stradă, ar fi îngropat definitiv orice opoziţie. Nişte derbedei, niscai turbulenţi, în număr ridicol de mic, nereprezentativi pentru viaţa politică românească!

Dimineaţa zilei de vineri, 10 august, exact asta promitea: trei ţânţari. Mai trebuiau organizate violenţele. Sarcină de partid pentru partid, de la prefect la oamenii în uniformă.

Au fost deplasate trupe de jandarmi. S-a creat acoperirea legală a dispoziţiilor Prefectului. Au fost înarmaţi jandarmii. Prima greşeală…

Oricine conduce trupe de intervenţie stradală ştie că armele nu trebuiesc a fi văzute de demonstranţi. Orice infractor ştie că arma o arăţi numai când ai de gând s-o foloseşti, ai scos pistolul, tragi, ai tras şişul, îl crestezi pe împricinat!

CRS-ul francez, poliţia germană, toţi scutierii din lumea civilizată ies la confruntare cu contondente netăioase, cu spray-uri, muşchi şi ţinută de mardeală, fără arme în adevăratul sens al cuvântului.

Până şi la noi, pe vremea lui Iliescu sau a lui Băsescu, în caz de posibilă zaveră, maşinile jandarmilor stăteau tupilate pe la Filantropia, pe Monetăriei sau pe Louis Blanc. Nimeni nu s-a gândit să etaleze tunurile cu apă spre iritarea populară.

La un moment dat, în data de 10, s-a ciordit o armă, un pistol Carpaţi cu glonţ. De ce avea jandarmul pistol?!? Distribuirea de arme cu muniţie letală, tehnic numită de-a dreptul descurajator „muniţie de război”, se face numai în ultimul moment, când e groasă rău. De ce să exhibi scula vătămătoare? Să vază demonstrantul că eşti dispus să-l mierleşti la un moment dat?

* Ceata lui Piţigoi, în civil şi uniforme noi

Vineri, 10 august, pe la orele 16, în Piaţa Victoriei s-au strâns cam o mie de persoane.

Dintr-un strigăt, o scandare, oarece buluceală şi ceva îmbrânceli, s-a ajuns la concluzia că forţele de ordine trebuie să intervină hotărât. Jandarmii au dat cu gaze lacrimogene în manifes­tanţii aflaţi într-o firavă superioritate numerică.

Greşeala numărul doi.

Nu recurgi la mijloace severe când ai de-a face cu o mână de oameni!

Ce smardoi profesionişti sunt ăia care au nevoie de arme chimice pentru a stăpâni un flintic de gloată?!?

Ostilitate vădită, pripeală din partea autorităţilor care s-au grăbit să tranşeze: miting mic, nereprezentativ pentru voinţa populară, derbedei, scandal, bătaie, gaze, ordinea publică a fost restabilită.

Dacă a ieşit cu conflict, acesta nu putea fi decât speculat şi escaladat.

Speculaţia a venit de la liberali, USR-işti, rezistenţi etc. Au venit cu miile şi s-au oţărât la asupritori.

Escaladarea a venit de unde vine ea de obicei: de la „ultraşi”.

În Bucureşti sunt trei aşa numite galerii permanente: cea a Stelei, cea a Rapidului şi cea a clubului Dinamo. Trei, patru mii de gealaţi nervoşi, care trăiesc doar pentru bătaie. În general se bat între ei. Aspiraţia supremă, luxul pe care şi-l permit din când în când, e altoiala cu jandarmii.

De ce ar fi bătaia cu trupele Statului de Drept suprema dorinţă a cuiva?

Dar de ce ar arunca cineva cu petarde pe gazon, de ce ar azvârli cu brichete în arbitri, de ce ar smulge scaunele stadioanelor şi de ce s-ar supune la ris­cul unor severe corecţii poliţieneşti doar strigând „Câine pân’ la moarte!”, „Muie Gigi!” sau „Moarte gaborilor!”?!? O specie paralelă de homo labilis, ofuscată, zaverofilă şi hăhăitoare nu poate fi înţeleasă, ci doar luată ca atare, un fapt ce trebuie tratat fără epitete sau empatie, sec, denotativ, constatator.

S-a vorbit mereu, la manifestaţii, de instigatori, de agitatori, de incitatori la violenţă.

Nu există aşa ceva. Huliganii fotbalului dâmboviţean sunt agitaţi gata, cu violenţa în genă. Ei nu sunt instigabili, nu servesc cauze străine, sunt condotierii propriei agresivităţi de mahala.

* Perfect paşnic, de data asta…

Greşeala numărul trei.

Cu piaţa plină, jandarmii, în formaţie de luptă, au rămas agresivi.

Acuzele Preşedintelui Iohannis din 12 şi 13 august, relative la „reacţia dis­proporţionată” şi „componenta represivă” au apărut ca îndreptăţite. Combaterea lor s-a făcut intrând în nişte detalii ce nu au putut fi ocolite.

Jandarmii, la îngrămădeală, au violentat şi o echipă a televiziunii publice austriece şi nişte turişti israelieni, aşa că prostiile cu provocarea n-au mai stat în picioare.

Die Welt a putut să comenteze maliţios despre cum a gestionat puterea de la Bucureşti nişte evenimente nu tocmai copleşitoare şi s-a arătat îngrijorat de faptul că o asemenea ţară tocmai se gată să preia preşedinţia consiliului comunitar de la 1 ianuarie.

Încercuiţi mediatic şi politic, reprezentanţii jandarmeriei au ieşit la rampă cu declaraţii bizare („Nu suntem garda pretoriană!” – ?!?) şi apoi au pornit o campanie de victimizare.

O sărmană jandarmeriţă a fost bătută groaznic, violentată amplu şi spitalizată cu coloana cervicală (?) grav avariată. S-au dat în căutare infamii săi atacatori.

De când cu lupta asta de totală emancipare a femeii în societatea occidentală, o doamnă nu poate fi discriminată, sub-remunerată, în unele ţări ea te poate da în judecată dacă vrei să-i cedezi locul în autobuz, poate ieşi la plimbare la bustul gol şi poate ataca în instanţă un local cu toalete profilate pe sexe…

De ce n-ar cafti un huligan o jandarmeriţă dacă tot bumbăceşte jandarmi?!?

Dacă domniţa era aşa fragilă, ca o garofiţă, de se dau acum colegii şi superiorii ei de ceasul morţii de grija ei, de ce au mai echipat-o în armură de reprimat manifestaţii şi-au trimis-o în linia întâi să împartă scatoalce la demonstranţi?!? La acţiunea ei a survenit o reacţiune, adevărat, reprobabilă, urâtă şi ilegală, dar oarecum previzibilă…

M-a amuzat şi treaba asta cu „jandarmeriţa”, femininul de la jandarm… În celebra serie cu Louis De Funes şi Michel Galabru e un film cu femei jandarmi, numite cam la mişto „gendarmettes”…

În fine, jandarmeta şi un banal jandarm mascul au ajuns la spital, cu prognostic apocaliptic, apoi au apărut poze şi filme cu ei zburdându-şi coma pe propriile picioare, li s-a anunţat externarea, mai apoi au acuzat dureri şi li s-a prelungit spitalizarea… până în aceeaşi zi de marţi când, cu coloana cervicală, cu cea lombară şi chiar şi cu cea coccigiană intacte, jandarmeta a fost redată mediului său natural.

Jandarmeria a ieşit cum nu se poate mai prost din poveste.

Procurorii militari au solicitat public celor care au a se plânge de conduita aparatului represiv al Statului de Drept să vină la parchete. Dacă oamenii au aflat că e rost de răzbunare legală, au purces, mai întâi 19, apoi 30, pe urmă Dumnezeu ştie câţi.

Au condamnat public abuzurile jandarmeriei Ambasada Austriei, Comisia Europeană, Mitropolitul Ardealului, Principesa Margareta, Custodele Coroanei, CJI, Ambasada Israelului.

Israelul, curtat de Liviu Dragnea în genunchi, s-a cam strepezit la gândul prieteniei pesedisto-evreieşti, de când Daea a comparat incinerarea porcină cu Holocaustul, iar acum i s-au mai ciomăgit şi cetăţenii de către trupele Statului Român. Mai rămâne să iasă Dăncilă să salute Intifada, să condamne scufundarea Titanicului de către iudeul Iceberg şi să propună ridicarea unei statui a lui Horia Sima în faţa Cimitirului Evreiesc din 1 Mai…

* De râs, de plâns

Jandarmeria a mers din rău în mai rău.

Au fost publicate fotografii şi informaţii conform cărora falanga înarmată din 10 august a fost comandată de un colonel în civil, un pseudo-oficial în straie albe.

Carmen Dan, Ministrul Internelor, a afirmat că dispozitivul jandarmeriei a fost coordonat de un procuror (!).

Jandarmeria Română a rămas miercuri fără şef, mandatul de interimar al lui Sebastian Cucoş expirând. Dan a anunţat că i-a trimis lui Iohannis o cerere de prelungire. Administraţia prezidenţială a confirmat primirea documentului, dar a anunţat că o decizie în acest sens va fi luată după finalizarea anchetei.

Aceasta poate dura ca la noi, la româ­ni…

Se anchetează jandarmi care au maltratat demonstranţi, de către procurorii militari, şi civili care au violentat jandarmi, de către parchetele civile. Toate presupusele fapte au fost comise în prima zi a unui miting ilegal. Unde jandarmii erau prezenţi tocmai ca să asigure respectarea cadrului legal.

* Un pas mic pentru om, un salt imens pentru pesedofobi

Marele Meeting al Diasporei s-a încheiat meci nul.

A fost urmat de replici, de mitinguri din ce în ce mai mici.

Planul prost al Opoziţiei de a zdruncina Puterea e însă activ, valid şi poate da roade, chiar după un start neinspirat.

Marele Miting, primul, n-a fost autorizat formal. Primăria pesedistă a informat aceasta, dar n-a cutezat să-l declare ilegal şi să-l interzică.

Următoarele adunări, la fel de ilegale şi de neasumate explicit au avut loc într-o mioritică inerţie.

Au fost anunţate proteste, „de aceas­tă dată paşnice”. Ca şi când primul protest îşi propusese să fie violent!

La adăpostul unei garantate acalmii, liderii PNL şi USR au mers în piaţă să-şi facă o inutilă campanie în rândul propriilor susţinători.

Iohannis a ieşit bine public.

Ecaterina Andronescu a solicitat printr-o scrisoare deschisă demisia cabinetului Dăncilă şi pe cea a lui Liviu Dragnea.

S-a reiterat internaţional condamnarea corupţiei asociate cu partidul aflat la putere.

Nu-i destul pentru a dărâma PSD-ul. Dar…

Arestarea sau condamnarea lui Drag­nea va veni pe un fond propice.

E de văzut şi pe cine va servi Isăres­cu, acest Mărmureanu al ştirilor economice, care ba anunţă iminenţa sinis­trului, ba calmează doct spiritele cutremurabile. Şi ROBOR-ul, acest Bau Bau cu valenţe de Zâna Măseluţă.

Nu poţi da jos PSD atâta timp cât anunţă măriri de pensii şi creşteri salariale, cât arată morcovul bunăstării măgarilor de alegători. Dar, dacă economia se clatină câtuşi de puţin, dacă un număr de oameni primesc fluturaşi de plată diminuată, dacă se mai pune vreun bir, atunci e altă socoteală.

PSD-ul are majoritatea presei, controlează televiziunile de ştiri cele mai importante şi are primari şi miniştri heralzi sonori ai viitoarelor înfăptuiri.

Dar n-are decât un lider, liber deocamdată, dar cu slabe speranţe de a rămâne.

Şi că veni vorba de lideri…

Tehnic, protestele din piaţă au fost adresate Guvernului Dăncilă.

Din peisaj a lipsit tocmai premierul, aflat în vacanţă, în vilegiatură prin cine ştie ce coclauri a căror toponimie încearcă s-o desluşească.

Ura strigată a manifestanţilor au avut fel şi fel de adrisanţi şi s-a referit la fel şi fel de oameni.

Numele cel mai puţin menţionat a fost cel al primului ministru, nume care, chiar atunci când a răsunat melodios şi moale, s-a regăsit în sintagma „Cabinetul Dăncilă”.

La urma urmei, dacă stăm strâmb şi judecăm drept, doamna Viorica Vasilica ar putea chiar rămâne în funcţie. Cu condiţia să i se înlocuiască stăpânul.

Sursa: bursa.ro